Satul mâncării şi al vinului bun

Gata concediul! Afirmaţia asta mi-a provocat întotdeauna un gol în stomac, la fel ca atunci când mama ne chema în casă mai repede, că „de mâine începe şcoala!” 😦 A fost, însă, un concediu după toate regulile artei: relaxare, linişte, reenergizare, călătorii, mâncare – multă şi bună 😀 -, băutură – când fără alcool, când normală 😉 -, ceva muncă – nu multă, cât să rezolvăm micile probleme ale unei gospodării -, somn cât cuprinde.

Şi pentru că tot veni vorba de mâncare, amintirile cele mai… gustoase le-am păstrat dintr-un sătuc din Austria. Deşi pare, nu e greu să-i pronunţi numele: Gumpoldskirchen. În plus, e relativ aproape de Viena, la vreo 25 de kilometri, şi, datorită autostrăzii şi drumurilor ca în palmă, ajungi acolo în mai puţin de 20 de minute.

Pe străduţele înguste, dar toate curate, asfaltate ori pietruite, pline de flori şi cu un pârâiaş care curge printr-o albie făcută de oameni exact prin faţa caselor, găseşti la fiecare pas un restaurant, un hotel de câteva stele ori o pivniţă în care poţi bea un vin produs din podgoriile care înconjoară zona într-un stil ordonat, tipic austriac. Practic, fiecare casă, fiecare gospodărie găzduieşte o asemenea afacere, iar familiile din zonă trăiesc doar din aşa ceva. Mi s-a explicat că statul îi sprijină pe localnici, care nu plătesc impozite.

Dacă ai loc, poţi parca chiar în faţa primăriei locale 😉 , dar cum locul e pe măsura clădirii – adică mic -, e preferabil să urmezi indicatoarele şi să îţi lăşi maşina în parcarea din zonă, excelent asfaltată şi înconjurată de un peisaj superb.

Liniştiţi, vă puteţi îndrepta spre oricare local, unde, garantat, vă veţi simţi super. Noi am ales cel mai cunoscut restaurant din Gumpoldskirchen – Neia mea ştie ce zice 😉 – „Altes Zechhaus„. E, desigur, o afacere de familie – soţia patronului se ocupă personal de bunul mers al gătitului – şi e la numărul 1 în localitate, aşa că îşi merită renumele. Pe pereţii de la intrare, pe lângă trofee de vânătoare – mulţi clienţi au microbul în sânge -, zâmbesc vedete din toată lumea germanică, printre care l-am recunoscut pe Dieter Bohlen, de la Modern Talking, care ţinea în braţe un ditamai sticloiul de „Krug„, excelentul vin al casei.

Am mâncat bine, din bunătăţile pe care le poţi comanda ospătarului, dar şi direct, de jos, de la bucătărie. Recomand ultima variantă, mai ales dacă eşti înfometat şi nu ai chef să aştepţi prepararea mâncării cerute la masă. Preţul nu e nici prea-prea, nici foarte foarte, dar merită, pe cuvânt de boboc într’ale mâncării bune din Austria. 😀 Şi cum mai maestru decât Adi Hădean la descrierea bunătăţilor nu pot fi, prefer să las fotografiile să provoace înghiţituri în sec. Zic doar atât: ciolanul a fost senzaţional! Bine, Neia mea a remarcat o altfel de mâncare, din care, dacă nu aş fi gustat ciolanul, m-aş fi înfruptat imediat. 😉

Mai multe fotografii voi posta, în curând, pe flickr.

 

 

Discul cu cartofi şi friptură

Când până şi termometrele se scurg afară sub presiunea gradelor Celsius – vreo 35-36 la număr – e clar că e anotimpul bronzatului şi a grătarelor. Ori a discului, în funcţie de preferinţe. Bine, una cu cealaltă nu merg împreună de nicio culoare, pentru că e logic că nu poţi şi să stai în plin soare şi să te coci lângă focul deasupra căreia sfârâie carnea.

Ca urmare, trebuie să împaci capra şi varza, adică bronzatul şi grătarele, şi ori faci mâncarea pe asfinţit, ori te arunci lângă un râu sau o pădure şi dai bătaie la răsucit de carne pe foc. Noi am ales prima variantă şi am aşteptat să cadă un pic soarele spre linia orizontului, ca să dăm drumul focului.

Mai întâi, cu câteva ore în urmă am trecut pe la magazinul „Novak„, cel din „Penny” (e chiar ok magazinul), de unde am cumpărat nişte ceafă de porc, deja macerată şi condimentată. O bunătate! 🙂 Mai ales că nici preţul nu a fost rău – 4 bucăţi la 17 lei.

Am luat vreo două kilograme de cartofi noi…

(berea din dreapta nu trebuie să lipsească de la grătar 😉 )

…şi le-am scăpat de coaja fină, după care le-am tăiat.

Am pus ulei pe disc, cartofii şi carnea.

Care, după aproape 20 de minute, arătau cam aşa.

Au mai urmat câteva ture de cartofi 😉 , încă o jumătate de oră de perpelit carnea pe disc şi, la final, totul mirosea atât de bine încât… am mâncat. 😀

Iar salata de legume a Neiuţei a fost senzaţională lângă miliardele de calorii din imaginea de mai sus.

Ziua cârnaţilor

– Republică, măreaţă vatră…

La loc comanda! Asta se cânta acum vreo 20 şi mulţi de ani pe 30 decembrie. Cum, de ce? Pfaiii…. Mă, tineret, mândria ţării! 😉 Păi, pe vremea lu’ împuşcatu’ în penultima zi din an se sărbătorea ziua Republicii. Aia în care, zeci de ani în urmă, a abdicat regele şi ne făcurăm republicani. Mă rog, alte vremuri!

În vremurile de azi, adică acu’ câteva zile, pe 30 decembrie 2010, am sărbătorit făcutul cârnaţilor. 😀 Că asta am făcut Neia mea şi cu mine în această zi istorică: am turnat încă un episod din serialul cârnaţilor de Giriş, producţie proprie şi marcă înregistrată încă din 2009. Evident, de fiecare dată îi facem mai buni, pentru că mereu ne dăm seama de îmbunătăţirile pe care trebuie să le aducem la reţetă. Reţetă pe care, de data asta, Neia a notat-o cu atenţie pe o foaie de hârtie,  ca să rămână eternităţii.

Am început cu 10 kilograme de carne de porc măcinată, cam îngheţată – ea, carnea – pentru gustul nostru. A ajuns repede, de pe o zi pe alta, la un stadiu la care putea fi folosită – carnea, desigur. 😉 Aşa că, pe la ora 18 – se pronunţă optsprezece, fără „u” între nenumăratele consoane -, am pus mormanul de carne într-un vailing – cuvânt inexistent în DEX, dar extrem de folosit prin Bihor şi care defineşte… ce se vede în foto. Am amestecat în stil „forţa fie cu mine”, până totul s-a transformat într-o pastă.

Între timp, Neia a curăţat trei căpăţâni de usturoi, din care au ieşit vreo 20 de „căţei” – îmi place cum sună. 🙂 Turat la maximum după amestecatul cărnii, am pus mâna pe instrumentul ăla special de mărunţit cea mai sănătoasă legumă din lume şi am dat reţetei 200 de grame de usturoi. Asta chiar dacă într-o reţetă găsită pe net, Neia a citit „300 de grame” – nouă ne-a picat bine mai puţin. Usturoiul a fost frecat bine cu 170 de grame de sare şi cu ceva peste o jumătate de litru de apă mai mult decât caldă (600-700 ml de apă). Când a simţit că o doare mâna de la atâta amestecat, Neia a adăugat 100 de grame de boia (recomandăm din suflet boiaua ungurească – nu ştiu de ce, dar e mai roşie ca aceea autohtonă) şi 6 linguri rase de piper (dar cine vrea mai condimentat poate pune 100 de grame de piper măcinat).

Cu amestecul ăsta „bombă” turnat peste carne, mi-am reluat competiţia de amestecat în vailing – sună bine, nu? 😉 – şi am tot băgat forţă cât o jumătate de antrenament la „strongest man” 😀 până când papilele gustative ne-au spus că totul e gata de introdus în maţele pregătite din timp în puţină apă caldă. Pe care le-am umplut, nu înainte de a trece carnea prin proba „uleiului încins” 😉 , apoi…

…, după o noapte de stat liniştiţi, în frig, pe o masă, am trimis cârnaţii să capete culoare şi gust în afumătoare.

Consumaţi cu moderaţie sau cu mâna 🙂 , zău că sînt cei mai buni din lume! Parol!

Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!